Expediţia 2015

Vâsla Albă 2015

Jurnal de bord ținut de marinar Razvan Buz.

Prolog

Iată că, pentru al patrulea an consecutiv, grupul Vâsla Alba s-a reunit din nou. Nu a fost ceva de așteptat, mai ales că unii membri ai echipajului au avut o tentativă - jalnică de altfel - de a devia de la cursul natural al lucrurior, și au inițiat o acțiune, separatistă în fond, de cartografiere a cursului râului Prut. Noroc cu incompetența managerială a organizatorilor, altfel lucrurile se puteau sfârși rău, undeva printr-un spital sătesc obscur, fiind bine știute pericolole care îi pândesc pe inconștienții care se avântă spre granița cu Moldova, în acea "Terra Incognita". Pumnul e greu acolo.

În fine, ne-am strâns 6 persoane, toți marinari cu multă experienţă: (sic!) marinarii Dîu, Călin, Sabina și Marian, respectiv Musul Foghi (prin tradiţie echipajele au nevoie de un mus aşa că el era cel mai potrivit) și, veghind cu ochi vigilenți la bunăstarea echipajului, însuși amiralul Buz. Subsemantul, împreună cu Foghi și Dîu, am purces spre Tulcea în data de 13 iunie, pe traseul clasic Severin, Craiova, Pitești, București. Ajunși la Tulcea, am descălecat drept în mijlocul unui festivalului local de film, unde am vizionat seara jumătate dintr-un film documentar olandez despre munții Himalaya, înainte de a fi doborâți de somn.

Fiecare a căutat, in felul său, să condimenteze puțin acest concediu. Noi, cei mai "grăbiți", am început expediția din Deltă... printr-o plimbare la munte, mai exact printr-o tură, e drept, destul de lejeră, prin munții Măcinului, pe culmea Pricopanului, o culme secundară (dar singura neîmpădurita) de unde, de la amețitoarea înalțime de... 380m, am putut admira frumoasele dealuri ale Dobrogei. 

A fost o plimbare lejeră, iar drumul de la Tulcea la Măcin, varianta nordică prin Isaccea, a fost unul dintre cele mai frumoase parcurse cu mașina la noi în țară. Bineințeles, trebuie sa menționam și aportul considerabil de vitamine adus de consumul exagerat de dude. Soarele a bătut necruțător dar ne-a mai răcorit puțin vântul de pe creasta pe care am vizitat, pe rând, vârfurile Caramalău, Vraju, Piatra Râioasă, Sulucu Mic și Sulucu Mare.

A fost o zi de duminică reușită, completată spre seară cu o masă consistentă și o plimbare până la Monumentul Eroilor - o întreprindere destul de dificilă dacă ar fi să tinem cont de cantitatea de bere consumată și de faptul că monumentul se află pe un deal.

Alții, mai ambițioși din fire ("o tu ambiție, pierzătoarea celor necugetați..."), au căutat să facă următorul pas din cariera marinărească, insistând să incercăm a parcurge - pe mare - drumul de la Sfântu Gheorge la Sulina. Degeaba a încercat Buz - într-o reiterare a mitului Cassandrei - să-i avertizeze asupra pericolelor iminente (cel mai mare fiind cel al plictiselii eterne), căci atracția mării a fost mai puternică, iar vocile copiilor strigau surd: vrem pe la Sfântu Gheorghe. Eu vreau... Eu vreau...

Luni 15 Iunie

Deși ne-am mobilizat relativ bine, în fine, atât de bine încât să nu ne simțim stresați în propriul nostru concediu, am pornit pe apă doar în jurul orei 10:30, de la locul clasic de unde am ridicat și caiacele. 

Ar fi de menționat aici doar faptul că, pentru întâia oara, autorul acestui jurnal a participat activ la procesul de achiziție a permiselor pentru accesul in Deltă, ocazie cu care a fost nevoit să dea piept cu birocrația instituției autorizate să emită aceste hârtii (numele încerc să-l uit) și și-a amintit cu nostalgie, dar și frustrare, de cozile la ghișee de acum 20 de ani. În fine, doresc pe această cale să-mi cer scuze marinarului Marian pentru ocările la care l-am supus anii precedenți pentru aparenta încetineală cu care si-a îndeplinit această sarcină. Scuze Marian...

Am pornit pe traseul obișnuit, întâi pe Sulina, apoi canalul Mila 35, pe care l-am părăsit în dreptul Lacului Lung. A urmat Lacul Meșter, o porțiune scurtă de altfel, respectiv Lacul Marcu, o baltă relativ obscură, bine mascată, dar placută la vâslit. Apoi am urmat gârla Șontea spre vest și am intrat în Lacul Furtuna prin nord, ocolind Lacul Rădăcinos. Am părăsit Furtuna în jurul orei 18:30, urmând traseul marcat acum doi ani, prin canalele artificiale aflate între acesta și canalul Sulina, cel mai notabil fiind canalul Furtuna.

Notabilă a fost trecerea prin Lacul Rotund, nu prin frumusețea peisajului însă, care ne-a încântat pe parcursul întregii ture, cât prin faptul că aici a avut loc primul conflict (poate sintagma "discuție contradictorie" este mai potrivită) în cadrul echipajului, părerile fiind împărțite; unii dorind să urmeze traseul de acum doi ani, alții - mai experimentați, mai înțelepți, mai modești, precum autorul acestor rânduri - insistând să se taie canalul drept spre sud, pentru a ieși din zona mlăștinoasă cât mai urgent. În cele din urmă câstig de cauză au avut prima categorie, s-a urmat traseul vechi, fără dificultăți evidente, poate cu excepția ultimilor 20 de metri înainte de intrarea în canalul paralel cu Sulina din dreptul localității Gorgova, unde lipsa apei ne-a obligat să ducem caiacele în brațe prin mâl.

Legat de această ultimă porțiune mai mlăștinoasă, se cuvine a face o analiză pertinentă asupra condițiilor din Deltă în luna iunie. Cum era de așteptat, nivelul apei a fost mai scăzut decât în mai, luna obișnuită a expediției. Cu toate acestea, în afară de o scurtă porțiune spre sfârșitul zile, nu am întâmpinat nici o problema în a avansa, chiar și pe cele mai înguste canale. În schimb, pe marile lacuri, algele erau deja la suprafața apei. Lacul Lung era plin de alge, pe restul lacurilor le-am întâlnit parțial. Nu au opus foarte multă rezistență la înaintare, dar ne-am cam încurcat la padelat, fiind nevoți să le scuturăm des de pe padele. Vremea a fost - cel puțin în prima zi - de partea noastră. Am avut soare toată ziua, chiar foarte cald, dar la nivelul apei a fost plăcut.

În schimb, poate cea mai neplăcută parte a expediției a fost numărul mare de țânțari. Fenomenul, de altfel faimos în Deltă prin intensitatea lui, ne-a luat prin surprindere încă din prima seară. Eram pregătiți, dar nu pentru așa ceva. După atacul inițial din jurul orei 19:30, prin canalele lălâi din preajma Lacului Rotund, a urmat asaltul criminal de pe digul de lângă Gorgova. Ne pregăteam masa în afara cortului, când, în mai puțin de 5 minute, am fost asaltați de mii de țânțari. În ochii, gură, urechi, pe tot corpul. Subsemnatul a intrat chiar în panică, acțiunile cele mai banale, dar impetuos necesare, precum urinatul, ducând la necesitatea luării unor decizii foare dificile. Ce e mai important: viteza sau precizia?

În fine, totul s-a terminat cu bine, clasic, la o supă caldă și o Trifănească de Satu Mare. În prima zi se consemnează la catastif parcurgerea a 38 de kilometri.

Marți 16 Iunie

Dezmembrăm tabăra în jurul orei 09:00, apoi traversăm pe rând, întâi la pas cei 100 de metri până la canalul Sulina, apoi canalul Sulina până la Gorgova. Aici facem o binemeritată pauză (sic!), aruncăm deșeurile, ne reîmprospătăm rezerva de apă, bem o răcoritoare iar Foghi își achiziționează la super-ofertă o pereche de șlapi noi, cea originală fiind desperecheată în sălbăticia Deltei. 

Nu stim de ce, nu ne interesează, singurul lucru relevant este că am lăsat gunoi în Deltă. Continuăm spre sud, traverăm Lacul Gorgova, o mai veche cunoștință, unde ajungem la ora 10:30, apoi Lacul Potcoava și, după o scurtă incursiune pe Litcov, canalul durerii noastre, ne avântăm în necunoscut, pe tărâm virgin, spre Lacul Isac.

Aici ne bucurăm de ultimele ore de vreme bună. Pentru că nu suntem complet rupți de civilizație - deși unii din noi și-ar dori acest lucru - știm din surse externe că s-a anunțat cod galben de furtună pentru ziua de marți. Nu contează, ne spunem noi, cei ignoranți. SĂ VINĂ! Cât de puternică poate să fie ploaia? Noi, cei încercați pe sute de kilometri, botezați și răsbotezați în mizeria Mureșului, NU ne temem de nimic.  Admirăm tacit, puțin obosiți, frumusețile Isacului, după care, la ora 13:30 îl părăsim și intrăm pe canalul Perivolovca. De la ieșirea din partea sud-estică a Lacului, canalul șerpuiește spre sud, până la brațul Sfântu Gheorghe. Traseul inițial a fost plănuit cu o ocolire scurtă prin Lacul Gorgoșel, dar la fața locului nu am găsit intrarea, așa că ne-am văzut nevoiți să renunțăm, la fel cum am renunțat și la canalul care leagă Perivolovca de Lacul Erenciuc. Aici însă motivele au fost întemeiate, aparent canalul fiind colmatat de ani de zile.

Canalul Perivolovca este îndeajuns de lat ca să nu prezinte probleme la înaintare, și destul de variat cât să ne mențină interesul aprins vreo 30 de minute, suficient până să se pornească furtuna. La intrebările amiralului Buz, privitoare la șansele ca dezmățul celest să ne ocolească, întrebări de altfel mai mult retorice, chiar și pentru experiența sa limitată în privința prognozelor meteorologice, răspunsurile s-au succes instantaneu din partea tuturor membrilor echipajului: "Daaaa, vântul bate spre sud, o să treacă pe lângă noi...", "Nu bate vântul, o să toarne langă, la Constanța", sau - preferata personală a subsemnatului: "Vine drept spre noi, dar la cum toarnă, se stoarce tot norul până ajunge aici...".

Și a început să toarne pe Perivolovca. La apogeul furtunii, perdeaua de apă ne împiedica să vedem mai departe de 15-20 de metri. A plouat vreo 3 ore, din care o oră de-a dreptul a turnat cu găleata, vâslitul fiind considerabil îngreunat de încercările repetate de a scutura apa de pe pelerina de ploaie. De 2-3 ori a trăznit atât de aproape de noi, încât subsemnatul a avut emoții și trăiri speciale. Nici noi nu ne-am lăsat mai prejos; la momentul maxim de inspirație instinctuală, ne-am adăpostit sub un copac, locul cel mai sigur în cazul unui fulger. În fine, cum nu ne-a fost dat să rămânem pe acolo, am continuat încet, la un moment dat având chiar o tentativă de a acosta la "casa" unui stimabil pescar local, care însă s-a lăsat păgubaș când ne-a numărat.

De bine, de rău, furtuna a condimentat ziua, iar în cele din urmă am ajuns la brațul Sfântu Gheorghe, unde am acostat la prima ieșire mai decentă, drept în mijlocul prietenilor nostri dragi, pescarii. Am considerat că este cel mai întelept să poposim acolo peste noapte, chiar dacă ceasul indica doar orele 17:00, iar unii dintre membri expediției prezentau simptome ale ADHD. A continuat lupta - deja pierdută - cu țânțarii, o supă caldă, o poveste pescărească de c***t, ca toate poveștile pescărești, apoi somn de voie. În ziua a doua am parcurs 31 de kilometri, o normă liniștitoare în privința perspectivelor pentru ultimele două zile.

Miercuri 17 Iunie

O zi fără istoric. Adunăm tabăra devreme - stimulați și de vremea mohorâtă, cu cer înnorat, dar nu foarte rece - și purcedem la drum în jurul orei 08:15. Destinația desemnată pe ziua de astăzi este localitatea Sfântu Gheorghe, o țintă realizabilă prin prizma distanței. De aici, urma a doua zi să înfruntăm stihiile dezlănțuite ale Mării Negre, pe drumul spre Sulina, fie până la destinație, fie spre adâncurile întunecate și reci.

Dar vremea este totuși alături de noi, și până la sfârșitul expediției nu mai avem parte de ploaie. Din felul în care echipajul trege sârguincios, amiralul Buz deduce că, UNII membri, nu dăm nume, doresc sa ajungă încă de astăzi (miercuri) la Sulina. Ceea ce nu constituie o problemă decât în contextul rigidității musculare de care dau dovadă săracele palmele subsemnatului.

Cum era de așteptat, brațul Sfântu Gheorghe este plictisitor de parcurs cu caiacul. Mai puțin larg decât Chilia, mai interesant si variat decât acesta, însă plictisitor după 2-3 ore de vâslit. Multe nu ar fi de povestit. Scurtăm și noi meandrele largi ale brațului prin canalele artificiale, mai facem o poză, mai mancăm o alună și încet încet ne apropiem de localitatea Sfantul Gheorghe.

La intrarea în portul Sfântu Gheorghe suntem întâmpinați de poliția de frontieră, legitimați și informați, indirect, despre pericolele pe care le prezintă padelatul pe mare. Mai exact, ne este prezentată odiseea unui caiacist german care, cu câteva zile în urmă, pornise pe mare pentru a se întâni cu prietena lui... la Istambul. (sic!) Povestea, pitorească în felul ei, a fost însoțită, pentru argumentare, cu poze făcute la plecarea din port. Aparent totul s-a terminat cu bine, iresponsabilul fiind în cele din urmă salvat de paza de coastă, iar probabil pe termen lung singurele sechele vor fi de ordin psihologic. A urmat o glumă bună, cum că salvarea noastră ar fi imposibilă, pentru că nu mai are benzină pentru barcă; ne-am luat rămas bun și am pornit spre port. Ar mai fi de menționat că polițistul care ne-a legitimat ne-a trimis ulterior, prin sms, prognoza meteo pentru ziua următoare, pe care cale tinem să-i mulțumim.

Ajungem cu bine la destinație, legăm caiacele și purcedem spre a explora pitoreasca localitate Sf. Gheorge.

Am trecut cu bine peste soarele dogorâtor, vegetația deasă cu miile de paianjeni, efortul fizic uneori suprasolicitant, furtuna dezlănțuită sau pescari enervanți. Au fost unele mai rele ca altele, dar am trecut cu bine. Însă cei 5 mici și două beri au încheiat expediția instantaneu. Dacă până acolo se discuta despre aventura maritimă de a doua zi sau despre planurile de viitor de a padela până la insula Șerpilor, după cele două beri ne-am tăiat ca maioneza. Am purces până la mare, am tras o baie scurtă și am sunat pentru o barcă  de transport spre Sulina. Gata.

Multe nu ar mai fi de spus, plimbarea cu barca de la Sf. Gheorghe la Sulina a fost interesantă, poate mai puțin pentru Dîu, care a stat la prora în bătaia vântului. Ar mai fi de amintit vâsla smulsă de vânt direct spre Sabina (care stătea cu spatele) şi doar norocul a făcut să nu iasă rău. Am trecut și prin Lacul Roșu, o trecere pe care mi-aș fi dorit să o fac în caiac, dar nu a fost să fie. La Sulina ne-am cazat la pensiunea Alga iar punctul final l-am pus, ca de obicei, printr-o cină stropită cu bere la restaurantul Marea Neagră.

Epilog

Ziua de joi am petrecut-o oarecum împreună. 
Vremea a fost potrivnică activităților obișnuite la mare: plaja, respectiv baia. A fost destul de înnorat și a bătut o briză rece. Am mai depanat niște povești, ne-am pus la curent unii cu prostiile altora, am mai mâncat un graham bun, pe scurt, am facut nimic, exact ce ne-am plănuit să facem. Acum, privind retrospectiv la cele trei zile petrecute în Sulina, un oraș într-adevăr aparte, nu doar cu bunele, ci și cu relele sale, pot să spun că mi-e dor de cafeaua și apusul de soare de pe faleză, de masa de la Marea Neagră și de plimbările până la plajă. 

La insistențele musului gurmand Foghi, care s-a și ocupat de logistică, am acceptat să luăm parte la foarte bună - în opinia subsemnatului - ciorbă lipovenească. Din păcate, nu am fost în stare să mâncăm nici jumătate din porție, spre rușinea noastră. Joi a fost ultima zi petrecută în formație completă, grupul Stan/Mureşan alegând să părăsească estul țării vineri dimineața, cu catamaranul.

Restul am stat până duminică, având și norocul să prindem totuși două zile bune de plajă, condimentate cu acceași lipsă de chef acută și lene covârșitoare. A fost odihnitor. Am explorat chiar și țărmul Mării Negre, de la Sulina spre Sf. Gheorghe, cale de aproximativ 7-8 kilometri, plimbare care, deși s-a soldat cu arsuri dureroase pe picioare, a fost una din cele frumoase experiente din Deltă. Rămân cu regretul de a nu fi parcurs drumul până la Sf. Gheorge, fie pe jos, pe plajă, fie cu bicicleta. (da, in Sulina se găsesc biciclete de închiriat).

În rest, nimic notabil. Repet, deși pitoresc în felul său, Sulina este un oraș pustiu.

Duminică dimineața ne întoarcem cu nava Express la Tulcea, iar apoi, cu mașina, până la Timișoara, pe o ploaie torențială până aproape la Pitești. Concluziile nu pot fi decât subiective: niciun moment nu aș putea spune că a fost o tură ratată. Delta a fost la fel de frumoasă ca întotdeauna dar poate că unele decizii nu au fost tocmai potrivite. Iunie ne-a surprins neplăcut doar prin prizma țânțarilor, nu și a temperaturii sau a nivelului scăzut al apei. Vremea rea de marți mai mult a condimentat plimbarea, decât să îi strice savoarea. Dar a fost și plictisitor, mai întâi miercuri, apoi pe alocuri la Sulina.

Poate că ne-am așteptat noi la prea multe, poate că ne-am prea întins. Eu aș spune că se cuvenea o pauză, de unul sau doi ani, pentru a ne reîmprospăta cheful de padelat și pentru a simți cu adevărat dorul de Delta. Cum spune vorba din popor: "Ce e prea mult strică!". Pentru că, în fond și la urma urmei, Delta este pentru noi ca un drog. Dar nu e nimic pierdut, a fost frumos, poate nu foarte spectaculos. Dorul va reveni cu siguranță, și poate vom mai explora din nou - pe viitor - tărâmurile necartografiate ale Deltei Dunării.

Să ne revedem cu bine în Delta Dunării.